Cine sunt EU atunci cand nu ma vede nimeni?

A aparut o dilema intr-un dialog cu Laura in timpul unui video call. 

Cele doua, Laura si Maria, minunatul cuplu mama si fiica, imi aratau pe camera cum se joaca cucu/bau cu o esarfa…

Laura si Maria, minunatul cuplu mama si fiica, se jucau pe camera cucu/bau.

Brusc, ma intreb:

“Oare copilul crede ca disparem noi sau ca dispare ea?”

Dispar ceilalti din jur sau dispar EU care stiu ca exist doar prin ochii celorlalti semnificativi care ma vad? 

Dupa toata aceasta dilema existentiala a adultilor, fata a inceput sa observe ca poate singura sa-i deschida pleoapa mamei si sa-i descopere ochii care o vad. Si ce bucurie era pe ea ca poate sa faca asta…repeta acest gest si satisfactia se putea auzi.

Recent am vazut serialul Hollywood (recomand) si cum o priveam pe Maria deschizand pleoapele mamei, mi-au venit in gand actorii care privesc in obiectiv precum in ochii unei mame. “ACTIUNE” si mama deschide pleoapa! 

Ma gandeam la toata munca lor, sacrificii, umilinte si eforturi uriase pentru a ajunge “A STAR” si a reusi astfel sa fie vazuti! Daca sunt vazut, EU exist! 

Dupa ma gandeam la adult si de ce nu se poate schimba atat de usor. De ce alege sa repete si cum repetitia ne face mai recognoscibili in ochii celorlalti si mai usor de identificat. 

Poate ca de aceea exista si asemanarea cu parintii nostri fizic si imprumutam comportamente pentru a fi recunoscuti si a exista! Cine l-a vazut pe bunicul si pe tatal meu, daca eu voi fi ca ei, ma vor vedea si pe mine! Comportamentul mimetic pare sa fie o garantie si o asigurare a existentei.

Un copil care a fost privit de mama ca fiind trist si doar asa l-a gandit si recunoscut, va ajunge un adult care va deveni trist in prezenta mamei sau a persoanei iubite pentru a fi recunoscut in relatia de iubire.

Un copil care nu a fost vazut cat sa-si dezvolte simtul interior ca exista, va cauta o viata sa fie vazut…sau poate ca se va opri atunci cand se va simti vazut si va descoperi de cine cauta sa fie vazut.

Narcis vedea doar ca lacul se uita la el, dar nu simtea in interior ca si Eu-l lui exista si privea la lac. Daca se indeparta de lac, Narcis murea, caci el exista doar in ochii lacului…ca si cum separarea de acea oglinda l-ar fi anulat ca existenta…ca si cum, daca un copil nu se mai vede in mama, separarea se resimte atat de amenintatoare. 

Inchei cu o intrebare si invitatie la introspectie:

Daca ma schimb si brusc nu ma mai vad cei semnificativi? Daca nu mai sunt vazut, mai exist EU? 

Cine sunt EU atunci cand nu ma vede nimeni?

Oare…daca lacul prindea glas si raspundea, Narcis putea exista si separat?